Despre recunostință, bucurie și experiențe cu Brother David Steindl-Rast

Am avut ieri bucuria și privilegiul să mă aflu în preajma unui om special-călugărul benedictin David Steindl-Rast. Cuvintele sale sunt hrănitoare și luminoase. Energia sa este blândă și puternică totodată. Prezența sa este simplă, jucăușă, discretă. 


 Mi-aș fi dorit să fie acolo cu mine, în preajma lui, mulți cunoscuți de-ai mei care încă mai cred că viața este o luptă, că trăim într-o junglă, unde esențiale sunt zbaterea și suferința. Viața ca slalom printre griji, necazuri și suferințe de tot felul! Nu înțelegeți greșit, nu cunosc pe nimeni a cărui viață să fie doar o înșiruire mirobolantă de minunății-toți cădem, ezităm, alegem prost uneori, dăm cu capul în pragul de sus, ceea ce face diferența însă este cum ne revenim, ce luăm din experiența trăită.


A vorbit cu căldură despre experiență și bucuria de a experimenta, despre încrederea în viață, în fluxul ei natural. Abandon, predare. Bucuria de a fi. Recunoștință pentru tot ceea ce este. Avem atâtea pentru care să fim recunoscători! Sentimentul de recunoștință, trăit conștient și plenar este ambrozie, hrănește și regenerează sufletele noastre..


Punctul de plecare al vieții tale spirituale, indiferent ce religie ai avea, a spus David Steindl Rast, este bucuria. Ar trebui să te întrebi mereu-ce îmi aduce cea mai mare bucurie în viața mea? Și să urmezi cu încredere bucuria, pentru că asta ne face mai sănătoși, mai umani, mai deschiși, conectați la Sinele divin. Când simțim frică, furie, teamă, durere atunci suntem conectați la ego-ul nostru, nu la Sinele nostru. Little sparks of light, asta suntem. Uităm însă și avem nevoie de oameni ca acest om care să ne vorbească, să ne hrănească cu înțelepciunea și bunătatea cuvintelor sale. Mergeți să îl întâlniți, este greu să redau ceea ce a spus...nu s-au așezat nici la mine pe deplin, energia sa încă lucrează în mine și partea asta, cu efectul post întâlnire, este una dintre cele mai surprinzătoare pentru mine.


Am iubit un anume moment petrecut la începutul întâlnirii cu el. Mi s-a părut extrem de emoționant, atât de emoționant, încât am preferat să asist decât să mă implic. Ne-a cerut să fim un mare stup care zumzăie. Exact. Mmmmmmmm...Zumzăiam, în timp ce ascultam atât propriul sunet cum reverberează în cutia toracică, cât și sunetul din sală...


Apoi...momentul de grație - am cântat. Adică ceilalți au cântat, eu am urmărit fascinată și emoționată întregul proces. Viva la musica-cuvintele acestea, cântate în trei maniere distincte. Mai lin, mai ritmat, mai plin de forță. La început am îngânat eu ceva, în timp ce mă întrebam de ce facem asta. 
Apoi am înțeles, privind în jur-cântau la început doar câțiva-firile copilăroase, care intră în orice joc cu plăcere și ușurință și cei care au venit la întâlnirea cu David plini de speranță. Ceilalți, mulți, s-au urnit mai greu sub conducerea blândă a călugărului. Urmărind ce se întâmplă, am înțeles că folosea cântecul așa cum luptătorii din vechime foloseau berbecele să spargă și să deschidă porțile. Cântecul-berbece fisura iar și iar baraje de teamă, nesiguranțe, frici închistate, măști și garduri de protecție. Cum ne-ar fi putut primeni cu vorbele sale dacă nu ne deschideam? Dacă nu renunțam la judecată, critică, teamă? Când am lăsat cântecul să țâșnească clar și curat și puternic din inimile noastre, de-abia atunci s-a așezat și ne-a vorbit. 


David Steindl-Rast, aici. Și un interviu cu el, aici.

Viva la musica, viva la vida!